De când a început războiul din Ucraina urmăresc un fenomen – nu trist, ci grotesc! De trei ani, avem un război brutal la graniță – crime de război, execuții scurte (atât civili cât și prizonieri), răpiri de copii, orașe rase de pe hartă, zeci de mii de familii distruse. Și totuși, în România, compasiunea față de victime a devenit motiv de batjocură.
Fiindcă a devenit aproape jenant, în România, să te solidarizezi cu victimele. Spui că Ucraina a fost atacată, că Rusia e agresorul – ești imediat catalogat drept „naiv”, „sorosist”, „sensibil”, „sclavul Ursulei”, „slăvist”, că nu „vrei pace”. ”Du-te bă tu acolo să lupți dacă îl iubești atât pe actoraș!”…
Te uiți la comentariile de la știri despre sute de mii de destine distruse, execuții de prizonieri, despre bombardamente îngrozitoare, despre crime documentate, familii înghesuite în beciuri, despre veterani desfigurați, fără mâini și picioare, orașe și sate în ruine – și ce găsești? Glume despre „actorașul Zelenski”, meme-uri cu „Bucha, regizat”, sarcasme despre „slavă Ucrainei” și un val de reacții răutăcioase, de parcă moartea altora ar fi un prilej de spectacol batjocoritor. E o formă de „castrare emoțională” colectivă, care a pătruns adânc în societate.
Zelenski, tocmai pentru că e empatic, uman, decent – e ridiculizat. În schimb, Putin e văzut ca „bărbatul adevărat”, liderul dur, autoritar, patriot. România cultivă de mult un tipar cultural al șmecheriei reci și al masculinității toxice. Emoția e disprețuită. Compasiunea e slăbiciune. Gândirea critică, „progresism.
Ajutorul pentru refugiați? Motiv de ură. Disprețul față de femeile ucrainene care au fugit cu copiii s-a manifestat în cele mai josnice forme. S-a răspândit narațiunea că „statul le dă lor și nu nouă”. Asta nu mai e doar propagandă rusă. E degradare morală autohtonă. E invidie socială, frustrare, misoginism și cinism împletite într-un discurs care devine tot mai acceptabil și mai prezent.
Cei care gândesc limpede, care simt compasiune, care înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, tac. Oamenii buni nu vor să fie luați peste picior. Nu vor să li se spună că sunt „penibili” dacă afișează un steag al Ucrainei sau scriu un mesaj de susținere. Puținii oameni care sprijină Ucraina prin fapte reale sunt amenințați! Asta e tragedia: nu doar haterii domină spațiul public – ci faptul că cei lucizi, empatici și demni preferă să tacă.
În Europa, în gări și pe ziduri, vezi steaguri ucrainene, afișe, campanii civice. În Bulgaria, o țară slavă, cu tradiții rusofile, vezi tricouri și șepci cu steagul Ucrainei vândute la chioșcuri. În România – nimic. La noi, solidaritatea e considerată jenantă și de evitat. Nici o universitate sau vreo instituție nu a afișat vreo urmă de solidaritate cu drama Ucrainei. Poate e bine să nu îl supărăm pe Putin…Poate e mai bine să nu ne atragem miștourile sau chiar furia concetățenilor „suveraniști”. Care declamă sus și tare ”nu-mi pasă de Ucraina, mie-mi pasă de România”.
Această tăcere generalizată a oamenilor decenți e o problemă gravă. Lăsăm spațiul public în mâinile conspiraționiștilor, haterilor și apologeților lui Putin. Lipsa unei poziții morale clare creează impresia că România e o țară cinică, rece și ostilă victimelor. Cei lucizi și morali sunt descurajați să vorbească, pentru că riscă ridicolul, ironia și batjocura, ba chiar amenințările, uneori chiar din partea cunoscuților sau prietenilor.
